ANCAAR

Funcționarea creierului

Creierul fătului se dezvoltă pe parcursul sarcinii. Pornind de la câteva celule, acestea cresc şi se divid până când creierul ajunge să conţină bilioane de celule specializate, numite neuroni. Cercetările efectuate de NIMH (National Institute of Mental Health) şi alte componente de la Institutul Naţional de Sănătate joacă un rol cheie în indicarea modului în care celulele găsesc calea către o parte anume a creierului şi preiau funcţii speciale. Odată ajuns la locul lui, fiecare neuron trimite fibre lungi care se unesc cu alţi neuroni. În acest fel este stabilită comunicarea între diferitele părţi ale creierului şi între creier şi restul corpului. Când fiecare neuron primeşte un semnal eliberează substanţe chimice numite transmiţători neuronali, care trimit semnalul următorului neuron. Până la naştere, creierul a evoluat într-un organ complex cu câteva regiuni şi subregiuni distincte, fiecare cu un set de funcţii şi responsabilităţi precise. Diferitele părţi ale creierului cu funcţii diferite:

• Hipotalamusul face posibilă amintirea experienţelor recente şi a informaţiilor noi.
• Amigdalele direcţionează răspunsurile noastre emoţionale.
• Lobii frontali ai creierului mare ne permit să rezolvăm probleme, să facem planuri, să înţelegem comportamentul altora şi să ne ţinem în frâu impulsurile.
• Zona parietală controlează auzul, vorbirea şi limbajul.
• Cerebelul reglează echilibrul, mişcările corpului, coordonează şi muşchii folosiţi în vorbire.

Dezvoltarea creierului nu se opreşte la naştere. El continuă să se schimbe în primii ani de viaţă, când noii transmiţători neuronali devin activi şi liniile adiţionale de comunicare sunt stabilite. Reţelele neurale se formează şi creează un fundament pentru procesarea limbajului, a emoţiilor şi a gândurilor. Totuşi, cercetătorii ştiu acum că o serie de probleme pot interveni în dezvoltarea normală a creierului. Celulele pot migra într-o direcţie greşită. Deci, datorită problemelor din reţelele neurale sau cu transmiţătorii neurali, anumite părţi ale reţelelor de comunicare nu-şi mai pot îndeplini funcţiile. O problemă în reţeaua de comunicare se poate interfera în coordonatele informaţiilor senzoriale, ale gândurilor, ale sentimentelor şi ale acţiunilor.

Cercetările efectuate de NIMH şi alte Institute de Sănătate cercetează structura şi funcţiile creierului căutând indicii în descoperirea modului în care un creier cu autism diferă de unul normal. Pe o linie de studiu, cercetătorii investighează potenţialele disfuncţii care se produc în dezvoltarea iniţială a creierului. Alţi cercetători caută disfuncţii în creierele oamenilor care au deja autism. Cercetătorii caută anormalităţi în structura creierului care alcătuieşte sistemul limbic. În sistemul limbic, o parte numită amigdală ajută în reglarea componenţei sociale şi emoţionale. Un studiu al copiilor autiști hiperfuncţionali a demonstrat că amigdala era într-adevăr afectată, dar că o altă parte a creierului, hipocampusul, nu era afectată. Într-un alt studiu, cercetătorii au urmărit dezvoltarea maimuţelor a căror amigdală era dezbinată la naştere. Precum copiii cu autism, odată cu înaintarea în vârstă, maimuţele deveneau retrase, evitând contactul social. Diferenţele între transmiţătorii neuronali, mesagerii chimici ai sistemului nervos, sunt de asemenea studiate. De exemplu, cantităţi mari din transmiţătorul neuronal serotonină au fost găsite la un număr mare de persoane cu autism. Cum neurotransmiţătorii sunt responsabili de ghidarea impulsurilor nervoase în creier şi în sistemul nervos, este posibil ca aceştia să fie implicaţi în distorsionarea senzaţiilor care însoţesc autismul. Bursierii NIMH explorează de asemenea diferenţele în funcţiile cerebrale, folosind rezonanţa magnetică, pentru a vedea ce părţi ale creierului sunt energizate în timpul unor cerinţe mintale specifice. Într-un studiu al băieţilor adolescenţi, cercetătorii NIMH au observat că în timpul rezolvării de probleme şi în timpul cerinţelor de limbaj, adolescenţii cu autism nu erau doar mai puţin victorioşi decât cei fără autism, dar imaginile obţinute au arătat o activitate cerebrală mai mică. Într-un studiu al copiilor mai mici, cercetătorii au observat nivele de activitate scăzută în zona parietală. Astfel de studii pot ajuta cercetătorii să descopere dacă autismul înseamnă o problemă a unor părţi specifice ale creierului sau o problemă în transmiterea semnalelor dintr-o parte a creierului în alta. Fiecare dintre aceste diferenţe a fost observată la unele, dar nu la toate persoanele cu autism care au fost testate. Ce poate însemna asta? Poate termenul „autism” acoperă de fapt câteva dizabilităţi diferite, fiecare cauzată de o problemă diferită a creierului. Sau poate diferenţele cerebrale sunt ele însele cauzate de o singură tulburare pe care cercetătorii nu au identificat-o încă. Descoperirea bazei fizice a autismului ar trebui să ne permită într-o zi să o identificăm, să o tratăm şi chiar să o prevenim.

Factorii care afectează dezvoltarea creierului

Dar ce cauzează îmbolnăvirea creierului normal? Câţiva cercetători NIMH investighează cauzele genetice, rolul pe care ereditatea şi genele îl joacă în tulburare de la o generaţie la alta. Alţii se uită la problemele medicale relaţionate cu sarcina şi alţi factori. Câteva studii ale gemenilor sugerează că autismul – sau cel puţin o tulburare a creierului asemănătoare – poate fi moştenit.

De exemplu, gemenii monozigoţi sunt mai predispuşi (amândoi) autismului decât gemenii dizigoţi. Spre deosebire de gemenii dizigoţi, cei identici se dezvoltă dintr-un singur ovul şi au aceeaşi informaţie genetică. Se pare că părinţii care au un copil autist au un risc uşor mai ridicat de a mai avea şi alţi copii cu această tulburare. Aceasta sugerează şi o legătură genetică. Totuşi, autismul nu pare să se datoreze unei gene anume. Dacă autismul, precum culoarea ochilor, ar fi transmis de o singură genă, mai mulţi membri ai familiei ar moşteni tulburarea. Bursierii NIMH cercetează segmentele neregulate din codul genetic pe care membrii autişti ai unei familii le-ar fi putut moşteni. Unii cercetători cred că ceea ce a fost moştenit este un segment neregulat din codul genetic sau un mic ciorchine de 3-6 gene instabile. La majoritatea oamenilor, codul greşit poate cauza doar probleme minore. Dar în anumite condiţii, genele instabile pot interacţiona şi interveni serios în dezvoltarea creierului copilului nou-născut. Un corp de cercetători NIMH testează această teorie. Un studiu cercetează dacă părinţii sau rudele care nu au autism prezintă simptome minore, cum ar fi probleme sociale, de limbaj sau de citire. În acest caz, descoperirile ar sugera că unii membri ai unei familii pot moşteni genele neregulate şi instabile, dar că alţi factori (cum ar fi condiţiile încă nedescoperite) trebuie să fie prezenţi pentru ca tulburarea să se dezvolte.

Sarcina şi alte probleme

Pe parcursul sarcinii, creierul fătului devine mai mare şi mai complex, odată ce noile celule, regiuni specializate şi reţele de comunicare se formează. În acest timp, orice întrerupe dezvoltarea normală a creierului poate avea efecte pe viaţă în funcţiile senzoriale, sociale, mintale şi de limbaj ale copilului. Din acest motiv, cercetătorii studiază dacă anumite condiţii, cum ar fi sănătatea mamei în timpul sarcinii, problemele din timpul naşterii sau alţi factori din mediul înconjurător pot interveni în dezvoltarea normală a creierului. Infecţiile virale ca rubeola, mai ales în primele 3 luni ale sarcinii, pot conduce la o varietate de probleme, incluzând autismul şi retardarea. Lipsa oxigenului la copil şi alte complicaţii la naştere pot de asemenea mări riscul autismului. Totuși, nu există o legătură clară. Aceste probleme au loc la naşterea multor copii care nu sunt autişti şi mulţi copii cu autism se nasc fără a avea aceste probleme.

Traducere din NIMH Publication Nr. 4023

Un comentariu la “Functionarea creierului”