ANCAAR

Când oamenii sunt recompensaţi pentru un anumit comportament, este mai probabil că aceştia să-l repete sau să-l continue. Demersurile în fixarea comportamentelor sunt bazate pe acest principiu. Dacă copiii cu autism sunt recompensaţi de fiecare data când încearcă sau fac o nouă sarcină, este mai probabil ca ei să o facă mai des. Cu destulă practică, ei achiziţionează aceste aptitudini. De exemplu, un copil care este recompensat de fiecare data când se uită la terapeut poate învăţa treptat să facă contact vizual de la sine.

Dr. O. Ivăr Lovaas a explorat utilizarea metodei comportamentale la copiii cu autism acum aproximativ 25 de ani. Metoda lui implică secvenţe intensive, structuri repetitive în care copilului îi este dată o comandă şi este recompensat de fiecare dată când răspunde corect. De exemplu, în învăţarea unui copil să stea liniştit, un terapeut îl poate aşeza în faţa scaunului spunându-i să se aşeze. Dacă el nu răspunde, terapeutul îl direcţionează spre scaun.Odată aşezat, copilul este imediat recompensat într-un fel.

O recompensă poate fi un pic de prăjitură, un strop de suc, o îmbrăţişare sau aplauze-orice îi face plăcere copilului.Procesul este repetat de multe ori pe o perioadă de maxim 2 ore. Eventual, copilul începe să răspundă fără să fie ajutat şi stă pentru perioade mai lungi de timp. Învăţând să stea liniştit şi urmărind indicaţiile se asigura baza pentru învăţarea unor comportamente mai complexe. Folosind acesta metodă până la 40 de ore pe săptămână, unii copii pot fi aduşi la un comportament aproape normal. Unii răspund mult mai greu. Totuşi, unii cercetători şi terapeuţi cred că tratamentele mai puţin intensive, mai ales cele ce încep devreme în copilărie, pot fi mai eficiente. Deci, pe parcursul anilor, cercetătorii NIMH şi alte institute au continuat să studieze şi să modifice metodele de lucru, Astăzi, unele din aceste procedee sunt mai individualizate şi se construiesc în jurul intereselor şi capabilităţilor copilului. Multe programe implică de asemenea părinţii şi alţi copii non-autişti în învăţarea copilului. Instrucţia nu mai este limitată la un mediu controlat, poate avea loc şi în aşezări naturale de exemplu. Astfel, o excursie la super-market poate fi o posibilitate exerseze folosind cuvinte pentru mărime . Recompensarea comportamentului dorit este un element-cheie, deci recompensele variate adecvate situaţiei. Un copil care face contact vizual poate fi recompensat cu un zâmbet, decât cu o . NIMH diferite de tratament pentru învăţare de comportamente pentru a cel bun moment pentru începerea tratamentului, intensitatea a tratamentului cele metode pentru a copiii hiper- cei hipo-funcţionali

Abordarea comportamentală a autismului

Behaviorismul descrie autismul prin două tipuri de comportamente evidente:comportamente în exces şi comportamente deficitare.

Comportamente în exces: autostimularea, hetero şi autoagresivitatea, comportamentul obsesiv, istericalele. Aceste comportamente sunt dezaptative.

Comportamente deficitare: limbajul, aptitudinile sociale, capacitatea de joacă, aptitudini academice, autoservire Toate aceste comportamente sunt adaptative.

Terapia comportamentală urmăreşte accelerarea sau performarea deprinderilor comportamentale adaptative şi descurajarea sau decelarea comportamentelor distructive.

Cu ajutorul tehnicilor comportamentale, comportamentele în exces pierd din frecvenţă, iar cele deficitare înregistrează o creştere a frecvenţei.

Condiţionarea operantă

Intervenţia comportamentală presupune trei tipuri de învăţare:

• condiţionarea clasică,
• condiţionarea operantă,
• învăţarea observaţională.

Cînd mediile sunt structurate (săli de clasă, spitale, domicilii) programele se bazează în primul rând pe condiţionarea operantă. Analiză comportamentală aplicată (ABA) vizează comportamentele care afectează mediul şi au consecinţe care influenţează probabilitatea producerii lor în viitor.

Principiile condiţionării operante, care descriu relaţia dintre comportament şi evenimentele din mediu, sunt concentrate în trei componente esenţiale:

• Antecedente: stimuli care apar înainte să se producă respectivul comportament.
• Comportamente: acţiunile indivizilor.
• Consecinţe: evenimente produse după comportamente.

Programele menite să modifice comportamente necesită înţelegerea antecedentelor şi consecinţelor ce influenţează comportamentul, precum şi a modului lor de operare.

Discret trial

Discret trial este o unitate de învăţare care utilizează teoria condiţionării operante şi este legată direct de cele trei componente ale acesteia.

SD––––––––––R––––––––––-SR

SD(stimul discriminativ) = Antecedent

R(răspuns) = Comportament

SR(stimul întăritor) = Consecinţă

Utilizând învăţarea specifică Discrete Trial:

• Comportamentele pot fi manipulate şi modificate în mod simţitor;
• Copilul ştie ce se pretinde de la el şi ce se va întâmplă într-o situaţie de învăţare;
• Se menţine consistenţă programului între toate persoanele implicate;
• Colectarea de date este simplă;
• Evaluarea progresului se poate desfăşura obiectiv.

Componentele unităţii Discrete Trial

SD-ul (stimulul discriminativ) este o comandă sau o întrebare adresată copilului. Anunţă copilul că se cere un răspuns şi că este disponibilă recompensa. Trebuie adresat cu o voce mai pronunţată şi mai autoritară decât cea folosită în conversaţii, mai ales în primele faze ale programului. Nu trebuie adăugat nici un cuvânt sau gest în plus. Se stabileşte un SD, după care forma sa nu se mai schimbă. Nu se foloseşte numele copilului înainte de pronunţarea SD-ului. SD-ul nu trebuie repetat înainte să se încheie Discret Trial

Răspunsul – ceea ce face copilul ca răspuns la SD. Criteriul pentru un răspuns corect la un SD este stabilit, ulterior fiind unicul răspuns acceptat. Copilul are între 3 şi 5 secunde la dispoziţie să răspundă; dacă nu se încadrează în acest timp este considerat un non-răspuns. În timpul răspunsului nu sunt permise alte comportamente, precum cel autostimulator.

Stimulul recompensa este consecinţa pozitivă pusă la dispoziţia copilului când răspunsul este corect. Totdeauna urmează imediat după răspunsul corect. La primele etape ale unui program întăritorul nu trebuie să întârzie! Oferirea întăritorului drept consecinţă imediată a unui comportament întotdeauna va creşte probabilitatea reapariţiei respectivului comportament. La răspunsuri corecte sunt utilizaţi întăritori. Acest lucru înseamnă că la început orice este folosit ca recompensa într-o sesiune nu este disponibil în afară acesteia. De la un copil la altul întăritorii vor fi diferiţi, de aceea selecţia trebuie să fie individuală. Recompensele trebuie să fie uşor de oferit şi consumate rapid. Recompensa verbală trebuie să sune diferit faţă de vocea folosită la SD şi la”nu”-ul informaţional. Trebuie să fie o voce veselă şi bucuroasă. O cantitate mai mare din recompensa alimentară va avea un efect mai puternic, însă poate cauza saţietate. Este esenţială utilizarea unei recompensări variate. Aceeaşi mâncare, jucărie şi lăuda verbală nu pot fi folosite la nesfârşit. Recompensa trebuie să fie diferenţiată.

„Nu” informativ

• -Este utilizat drept consecinţă imediată a unui răspuns incorect sau a unui non-răspuns.
• -Este utilizat numai după ce copilul a îndeplinit criteriile master-arii pentru respectivul răspuns, deci trebuie să fim siguri că ştie ce răspuns se aşteaptă de la el.
• -Când folosim „nu” înseamnă că copilului îi este clar care răspuns este corect şi care este incorect şi că îl ajutăm să discrimineze între diferite răspunsuri.
• -De asemenea înseamnă că cei ce lucrează cu copilul, sunt consecvenţi oferind aceeaşi consecinţă pentru un răspuns incorect sau pentru un non-răspuns.
• „nu”-ul este spus cu o voce calmă şi neutră.

Definiţia întăririi

Principiul întăririi se referă la o creştere a frecvenţei unui răspuns când este urmat imediat de o anumită consecinţă.

Recompensa este un eveniment pozitiv care apare imediat după un comportament. Este definită de faptul că va creşte frecvenţă comportamentului în cauză. Dacă frecvenţa comportamentului nu a crescut atunci acel obiect sau eveniment nu reprezintă un întăritor. Recompensa nu este sinonimă cu premiul. Cel din urmă este un eveniment plăcut care poate fi dat sau primit pentru înfăptuirea unui lucru, însă nu înseamnă că frecvenţa acelui comportament va creşte.

Întărirea pozitivă

Creşterea frecvenţei unui răspuns care este urmat de un eveniment favorabil (recompensa pozitivă). Evenimente care par neplăcute pentru unii pot acţiona ca întăritori pozitivi pentru alţii. De exemplu a striga „opreste-te” sau imobilizarea fizică, pot în unele cazuri să întărească comportamentele. Exemple de întăritori pozitivi în viaţă de zi cu zi: câştigul la loto, salariul, vocea cuiva auzită la receptor când răspundem la telefon. Exemple de recompense pozitive pentru copii: jucării, dulciuri, îmbrăţişări, laude. ?ntarirea negativă Creşterea frecvenţei unui răspuns prin îndepărtarea unui eveniment aversiv imediat după acest răspuns. Situaţia în care cineva trece printr-un eveniment pe care îl consideră neplăcut, iar ca urmare a unui anumit răspuns acest eveniment este îndepărtat. Consecinţa: aflat în aceeaşi situaţie, acea persoană ar putea da acel răspuns din nou. Decelarea acestui eveniment aversiv trebuie să determine o creştere a frecvenţei comportamentului. Dacă nu, acesta nu reprezintă un întăritor.

Întărirea negativă nu este sinonimul pedepsei. Exemple de întăritori negativi în viaţă de zi cu zi: Părintele îi repetă insistent copilului să îşi ordoneze camera (eveniment negativ); copilul îşi ordonează camera (comportamentul răspuns), părintele nu mai insistă (întăritor negativ). Copilul ţipă şi plânge să fie luat în braţe (eveniment negativ); părintele îl ridica pe copil (comportamentul răspuns); copilul se opreşte din plâns (întăritor negativ pentru părinte). La exemplul 2, părintele este un întăritor pentru că copilul se opreşte din plâns. Data viitoare când va vrea să fie luat în braţe va ţipa din nou pentru a primit o (recompensă) pozitivă în urma plânsului, care a fost ţinutul braţe.

Copilul îşi doreşte un obiect suspendat la o înălţime la care nu poate ajunge (eveniment negativ); la început copilul poate ţipă, comportament pe care nu vrem să îl încurajăm, aşa că va fi ignorat; copilul spune „ajuta-mă!” (comportament răspuns); părintele îl ajută să obţină obiectul dorit (recompensa negativă), astfel crescând probabilitatea ca, data viitoare, copilul să spună a€œajuta-mă!”.

Recompensa utilizată în majoritatea timpului din cadrul programelor educaţionale este cea pozitivă.

Recompensa primară (întăritor necondiţionat)

Exemple: mâncarea şi apa.

Recompensa primară nu are întotdeauna efectul unui întăritor. Dacă cineva tocmai a mâncat prea mult mâncarea nu îl motivează. Recompensa primară este utilizată mai ales la începutul programelor, însă este permanent însoţită de cea secundară.

Recompensa secundară (întăritor condiţionat)

Alăturând un eveniment care iniţial nu este întăritor cu ceva cu proprietăţi de inaritor natural (primar), va câştiga la rândul sau proprietăţi de întăritor (asocierea mâncării cu îmbrăţişări).

Exemple: lauda verbală, îmbrăţişările, gâdilatul.

Recompensa diferenţiată

Aproximările cât mai apropiate de răspunsurile aşteptate ar trebui recompensate mai puternic. Răspunsurile care nu sunt apropiate de cel ţintă vor fi recompensate mai puţin. Se stabilesc criteriile pentru un răspuns corect şi în funcţie de acestea se pune la dispoziţie recompensa potrivită.

Promtul

Modalitate de învăţare a copilului cum să îndeplinească o sarcină. Se utilizează promptul pentru a putea pune la dispoziţie recompensa şi copilul să atingă un succes.

Promptul fizic

Se acordă îndrumare fizică pentru a demonstra cum se face ceva. Adică a oferi ajutor mână peste mână pentru a face ceva precum bătaia la tobe.

Demonstraţia – Modelarea

Pentru a folosi acest prompt copilul trebuie să poată imita. În prima situaţie terapeutul demonstrează sarcină, în timp ce în a doua situaţie se foloseşte ca model demonstrarea sarcinii de către o persoană alături de copil.

Experienţă recentă

Se grăbeşte ritmul promptului şi se obţine un răspuns corect, după care urmează imediat un alt SD. Se presupune ca experienţa răspunsului corect şi recompensarea acestuia sunt destul de recente încât determină producerea lui din nou.

Promptul poziţional

Obiectul ţintă este poziţionat mai aproape de copil.

Trimitere la achiziţiile anterioare

Se foloseşte ceva ce copilul cunoaşte deja pentru a-l ajuta să obţină răspunsul corect. Exemplu: „Arata roşu!”- copilul atinge culoarea roşie şi este recompensat, apoi imediat este întrebat „Ce este?” indicând culoarea ţintă ” Rosu” (copilul este recompensat).

Instrucţiune verbală

Se dă copilului o instrucţiune pentru a-l ajuta. Exemplu: „Trebuie să îl pui pe cel verde deasupra”. Accentuarea cuvântului cheie Punerea accentului pe cuvântul important din SD îi poate indica ce parte trebuie ascultată, de exemplu, „Arata cana mare!”. Diverse alte prompturi Indicarea din privire sau prin alte gesturi şi orice alte indicii pentru răspunsurile copilului

Când se foloseşte promtul

Când o sarcină este nouă pentru copil răspunsul este însoţit de prompt de mai multe ori la rând (mass prompt). În general promptul trebuie acordat cât mai aproape de SD sau chiar în acelaşi timp. Când un răspuns a fost însoţit de prompt de mai multe ori şi copilul realizează ce trebuie să facă promptul scade. Când se scade promptul răspunsul este însoţit de acesta doar până la jumătate, copilul fiind capabil să îndeplinească singur o parte, sau se foloseşte un prompt mai puţin intruziv. Dacă sarcina a fost masterata promptul este acordat doar după două răspunsuri incorecte (no-no-prompt). Copilul nu trebuie să dea niciodată mai mult de două răspunsuri incorecte fără să primească prompt. După no-no-prompt se susţine un test-trial fără a acorda prompt, pentru a afla dacă copilul poate să îndeplinească din nou sarcina singur.

Reguli pentru acordarea promtului

• Se foloseşte totdeauna cel mai puţin intruziv prompt. Exemplu: dacă copilul poate imita atunci ar fi mai bine să se folosească un prompt imitativ decât unul fizic, pe măsură ce poate să îndeplinească sarcină de unul singur.
• Se stabileşte o ierarhie a prompturilor.

Se stabileşte care va fi promptul iniţial pentru o sarcină nouă, apoi cum acesta va scădea gradual. Exemlpu: la învăţarea unui copil cum să bată din palme promptul iniţial poate fi 100% fizic, apoi, când copilul începe să o parte din sarcină singur promptul devine doar un impuls declanşator peste mâinile lui, apoi cel mai mic prompt ar putea fi atingerea uşoară a mâinilor şi ulterior renunţarea la prompt. Se scade promptul cât mai repede.

Se evită dependenţa de prompt şi se încurajează îndeplinirea independenţa a sarcinilor.

• Totdeauna se acordă prompt după două răspunsuri incorecte Dacă sarcina este masterata copilul trebuie să primească a”nu” după o sarcină incorectă, iar după două „nu”-uri consecutive se acordă full prompt.

Exemplu: un copil cunoaşte comanda „ridica-te”. Este dat SD-ul iar copilul face cu mâna, „nu”; se repetă SD-ul, copilul îşi atinge nasul, „nu”; se repetă SD-ul şi se acorda promptul în acelaşi timp,”bine”.

• Totdeauna după no-no-prompt urmează un proces fără prompt. Se procedează aşa pentru a se stabili dacă acum copilul poate să îndeplinească sarcina din nou fără prompt. Exemplu: urmărind exemplul de mai sus, copilului i s-ar da din nou SD-ul „stai jos”, însă neînsoţit de prompt.
• La procesele cu prompt se acordă întăritori. Această întărire trebuie să fie diferenţiată. Când se acordă prompt pentru o sarcină nouă se recompensează 100%.

Când se acordă prompt pentru o sarcină masterata copilul nu va primi un întăritor puternic. -Se testează sarcina la care a fost nevoie de prompt mai târziu în aceeaşi sesiune.

Dacă copilul a greşit o sarcină masterata şi a trebuit ajutat şi testat imediat după, ar trebui de asemanea testat şi mai târziu în aceeaşi sesiune.

-Se evită promptul involuntar. Exemplu: dai SD-ul „arata masina” privind maşina.

Principii de bază ale analizei comportamentale aplicate

• Învăţare individuală;
• Împărţirea obiectivelor în sarcini mici de lucru;
• Mediu constant şi structurat de învăţare;
• Model de învăţare 1-1;
• Recompensarea noilor achiziţii.

ABA învaţă sarcini complexe prin impatirea lor în fragmente mici care pot fi învăţate mai uşor, fiecare dintre ele bazându-se pe cea din urmă. Comportamentele şi răspunsurile corecte sunt recompensate (cu „intaritori”), în timp ce răspunsurile neadecvate sunt corectate, ignorate sau redirecţionate. Se înregistrează date la fiecare sesiune de învăţare conform cărora se aduc modificări programului educaţional. Părinţii şi alţi membrii ai familiei trebuie să participe activ la procesul de învăţare. Fără această participare progresele făcute în mediul profesional rareori conduc spre îmbunătăţirea funcţionării în mediul familial şi în comunitate.

În primele 6 până la 12 luni de terapie instrucţia trebuie să fie individuală pentru că persoanele cu autism învăţa mult mai uşor în situaţii unu-la-unu

Scopuri

ABA se concentrează asupra dezvoltării multor domenii de aptitudini, inclusiv atenţia, imitaţia, limbajul, socializarea, autonomia, domeniul academic (comportamente deficitare).

Atenţia. Copilul va învăţa să stea pe scaun, se vor reduce istericalele, va face contact vizual şi va asculta ce i se spune.

Aptitudinile imitative sunt fizice şi verbale. Acestea se vor dezvolta, devenind imitaţii complexe de acţiuni, jocuri şi limbaj.

Limbajul

Are două aspecte: receptiv şi expresiv. Copilul va învăţa că obiectele au nume (receptiv), iar când va începe să vorbească le va numi (expresiv).

Aptitudinile sociale includ de la jocul adecvat cu jucării şi schimbul între acestea (nu concentrarea pe una singură), până la iniţierea interacţiunilor sociale, împărtăşirea experienţelor şi jucăriilor şi întreţinerea unor relaţii de prietenie.

Autonomia presupune îmbrăcarea şi dezbrăcarea, obiceiurile de toaletă, siguranţă (evitarea pericolelor), gătitul şi întreţinerea casei. ABA abordează fiecare sarcină prin etape mici, până când copilul poate avea grijă de nevoile personale în mod independent.

Aptitudinile academice demarează cu învăţarea formelor, culorilor, literelor şi numerelor, avansând apoi la citit, scris, silabisit şi matematică. Dr. O. Ivăr Lovaas, cel care a făcut primele cercetări pe baza metodei ABA, subliniază două scopuri fundamentale ale acesteia:Determinarea copilului să vrea să înveţe şi convingerea copilului că poate să înveţe.

Comportamentele dezaptative

Copilul obţine stimuli sociali sau materiali pozitivi (întăritor pozitiv)

Este susţinut pozitiv (prin comportamentul problemă) de alte persoane care se apropie de el, îi vorbesc, îl ating, îl blochează, îl consolează, îl ceartă (cearta poate fi un stimul pozitiv pentru un copil care este ignorat mult timp).

Exemple:

Copilul începe să plângă sau să ţipe atunci când vrea atenţie şi mama vine şi îl ia în braţe; va învăţa că atunci când vrea să fie luat în braţe trebuie să ţipe sau să plângă. Copilul vrea ciocolată iar mama îi spune că nu mai primeşte pentru că deja a mâncat una iar el începe să ţipe, în cele din urmă mama cedează , îi mai da încă una; va învăţa că poate să-i manipuleze pe cei din jur pentru a obţine ce vrea. Prin acest tip de comportament copilul atenţia ceva ce – doreşte. astfel de comportamente vor fi ignorate ele vor dispărea prin extincţie pentru nu a existat nimic care le întărească.

Copilul reuşeşte să evite o situaţie percepută ca aversivă (întăritor negativ)

Comportamentul problemă este încurajat negativ în măsura în care o situaţie neplăcută încetează sau se reduce. Copilul poate trăi sentimente de nelinişte, frică, plictiseală, frustrare, oboseală, sentiment de incapacitate; adoptând comportamentul problemă, astfel de trăiri se reduc sau dispar cu totul, deoarece cel care exercită o presiune asupra subiectului îşi schimbă orientarea şi reduce fluxul sau de stimulări care produc discomfort copilului. Să ne gândim de exemplu la un copil care se află la grădiniţă şi este solicitat de educatoare să răspundă în mod repetat la fel ca şi ceilalţi copii – copilul adoptă comportamentul de a se muşca de mâini; ca şi consecinţă, educatoarea nu îl mai solicită pentru a evita comportamentul neplăcut. Prin reacţia educatoarei comportamentul problemă va fi întărit iar copilul va învăţa să-l folosească pentru a evita situaţiile în care este solicitat să răspundă.

În aceste două funcţii ale comportamentului problemă, efectul produs este extern, este ceva ce se produce în mediu şi în relaţiile cu ceilalţi.

Efectul obţinut este de natură internă, efect stimulatoriu senzorial.

Copilul emite comportamente care îi produc în mod automat senzaţii plăcute de tip kinestezic (legănat, învârtit), tactil (frecarea degetelor unele de celelalte, lovirea palmelor de corp), olfactiv (mirositul diferitelor obiecte), auditiv (foşnitul unei hârtii), gustativ (bagatul obiectelor în gură).

Este mai uşor de intervenit asupra primelor două pentru că acestea sunt întărite de consecinţele externe pe care le primeşte copilul; dacă îi oferim altă consecinţă, comportamentul va dispărea prin extincţie şi este mult mai uşor să-l înlocuim cu un comportament adaptativ; în schimb este foarte greu de intervenit asupra celui de-al treilea tip de comportament problemă pentru că este întărit prin însăşi plăcerea senzorială pe care o produce.

A fost demonstrat că dacă subiectul se găseşte într-o situaţie de inactivitate, fără implicare directă, cu frecvenţe scăzute de input senzorial, creşte mult probabilitatea de emitere a unor comportamente-problemă autostimulante, care în acest caz ar avea o funcţie homeostatică, şi anume de autoreglare a fluxului de stimuli la intrarea în sistemul nervos central. Dar comportamentul-problemă poate servi şi la reducerea unui flux prea puternic de input. De exemplu, să ne gândim la un copil autist aflat în grupuri numeroase de persoane care vorbesc cu voce tare şi ţipă, pe un fond muzical.

Copiii cu autism reacţionează uneori neaşteptat la corecţia comportamentală. Având în vedere faptul trebuie se acţioneze corect comportamentului , atunci când intervenim trebuie avem minte următoarele lucruri:

Ce vrem să vedem în locul acelui comportament

Nu trebuie să ne focalizăm exclusiv asupra descreşterii unui comportament; trebuie să ne gândim în acelaşi timp ce comportament dezirabil îi poate lua locul şi să-l învăţam pe copil noul comportament. De exemplu, dacă copilul loveşte pentru a obţine atenţia, este important să eliminăm lovitul şi să-l învăţăm pe copil moduri adecvate de a atrage atenţia. În loc să lovească poate să spună „uita-te, te rog”, „ajuta-ma” sau să bată uşor pe umăr. Dacă nu-l învăţam cum să înlocuiască acel comportament cu unul adecvat copilul poate să oprească acel comportament problemă şi să dezvolte un nou comportament problemă, care să îndeplinească aceaşi funcţie ca şi cel iniţial. Să luăm puţin exemplul de mai sus – dacă îl oprim din lovit atunci când vrea atenţie dar nu îl învăţam un mod alternativ de a atrage atenţia, copilul poate să înceapă să ţipe pentru a atrage atenţia şi vom avea un nou comportament problemă.

Trebuie să alegem metodă potrivită de intervenţie pentru fiecare comportament

Metodă care poate duce la extincţia unui comportament în cazul unui copil, în cazul altuia poate să întărească comportamentul problemă. Cea mai frecvenţă greşeală făcută de părinţi şi terapeuţi este că uneori recompensează neintenţionat un comportament problemă crezând că de fapt au pedepsit copilul. De exmplu: „un copil începe să arunce cu jucăriile pe jos”, mamă vine şi-l ceartă, apoi se apucă şi strânge lucrurile de pe jos. Unele comportamente că cel de mai sus pot da satisfacţie copilului, comportamentul poate fi întărit de reacţia mamei (a obţinut atenţie, mama s-a supărat dar tot ea a strâns lucrurile). Acest tip de comportament nu ar trebui să ne creeze nici un fel de frustrare, comportamentul copilului poate fi întărit negativ de simpla expresie a feţei pe care o obţine de la ceilalţi când se poartă neadecvat. Modul corect de a acţiona este să aşteptăm până comportamentul încetează apoi îi spunem cu calm să strângă lucrurile de pe jos ,iar dacă nu vrea, să-l promptam fizic să o facă.

Sau: “in timpul lecţiilor copilul l-a lovit pe terapeut”, consecinţa a fost “time-out” pentru 3 minute (se pune un timer iar copilul este aşezat într-un “loc de pedeapsa” timp în care nimeni nu se uită nu vorbeşte cu el”). Acest de poate fi comportamentul apare timpul unei activităţi pentru copil, dar este timp ce copilul la lecţii, pentru el deveni un întăritor negativ pentru ,folosindu-se de comportamentul pentru câteva minute de la lecţii.

Ignorarea

Dacă nu este periculos pentru el însuşi sau pentru cei din jur, este bine să ne prefacem că acel comportament nu există. Copilul cu autism dezvoltă de multe ori comportamente nepotrivite pentru a atrage atenţia. ?n loc să-i oferim atenţie şi să-i întărim comportamentul problemă, ignorăm pur şi simplu comportamentul şi aşteptăm să apară un comportament mai potrivit pentru ai acorda acea atenţie, dar în momentul în care apare un comportament bun, trebuie să fim entuziaşti şi să -l lăudăm pentru lucrul bun pe care-l face. În felul acesta copilul învaţă că primeşte atenţie doar pentru comportamentele adecvate.

Trebuie să fim atenţi la propriul comportament; copiii învaţă prin imitaţie

Este foarte important modul în care ne comportăm cu copiii noştri, cu atât mai mult dacă avem un copil cu autism, căruia îi este şi aşa foarte greu să discrimineze ce comportamente sunt acceptate şi care nu. Să ne imaginăm un părinte care îşi loveşte copilul spunând „nu este frumos să loveşti!” sau unul care ţipă „nu mai tipaaa!”. Este de neînţeles pentru un copil „de ce nu am voie să tip dacă mama ţipă la mine?!” sau „de ce eu nu am voie să lovesc dar tata mă loveşte?!”. Atunci când sunt frustraţi sau supăraţi ei vor acţiona şi se vor comporta la fel cum au văzut ca se poartă ceilalţi membri ai familiei.

ABA se adresează tuturor comportamentelor neadecvate, precum agresivitatea, istericalele, autostimularea (fluturarea mâinilor, legănarea, învârtitul obiectelor) – comportamente în exces. Aceste comportamente sunt analizate, iar după determinarea catalizatorilor se implementează un plan menit să le oprească. Uneori copilul este redirecţionat către o altă acţiune, oferindu-i-se o alternativă la cea nedorită, alteori comportamentul problematic este efectiv ignorat.

Generalizarea

Generalizarea este partea cea mai dificilă în cadrul programelor de învăţare la copii cu autism. Dificultatea generalizării este dată de lipsa asocierilor şi a motivaţiei,a interesului. Pentru a se realiza generalizarea este necesară integritatea de percepţie şi de atenţie. Dosarul de generalizare trebuie să cuprindă:elementele generalizării,modul în care sunt introduse şi modul cum sunt combinate şi predate. Pentru a începe generalizarea itemilor nu trebuie neapărat să se mastereze toţi itemii dintr-un program ci este necesar să avem cel puţin 8 – 10 itemi masterati în câteva programe de început. Când copilul generalizează el transferă cunoştinţele dobândite în cadrul lecţiilor, în alte condiţii diferite. Învaţă să la cerinţe medii diferite, cu persoane diferite, cu stimuli diferiţi etc.

Când părintele verifică cunoştinţele pe care copilul le-a dobândit de lecţii, alte condiţii, cu alte cuvinte decât cele specifice terapiei el face de fapt o generalizare complexă, mixtă

Prima generalizare care se încearcă de obicei este cea a stimulilor: copilul învaţă în receptiv obiecte care se schimbă (o cană este o cană indiferent dacă este mai mare sau mai mică, transparentă sau din porţelan, roşie sau albastră, cu flori sau cu înscrisuri pe ea). Schimbând obiectele predate se ajută copilul să generalizeze – această numindu-se generalizarea stimulilor.

Generalizarea locaţiei se face pentru a ajuta copilul să răspundă indiferent de locul unde s-ar afla. Iniţial se schimbă locaţia ieşind din cameră de lucru şi exersând itemii învăţaţi. Apoi se poate face în afara casei: pe stradă, în parc, acasă la bunici/prieteni, la grădiniţă etc.

Generalizarea cu distractori – atunci când copilul răspunde în prezenţa unor distractori care pot fi: o maşină de spălat care merge, un aspirator, o altă persoană în cameră, o altă persoană vorbind la telefon, 2 persoane care vorbesc, muzică, Tv, mai multe persoane în contextul unei petreceri. Acest tip de generalizare se poate face, în timp, mixt împreună cu generalizarea locatiei. De fapt toate tipurile de generalizare se pot mixa ducând până la o generalizare în care să se schimbe total toate condiţiile unei lecţii.

Generalizarea SD-ului – atunci când schimbând comanda trebuie să primim acelaşi răspuns. De ex: la antrebarea „Cum te cheamă?”,” Care este numele tău?”, „Cum te numeşti?” copilul trebuie să ştie să dea acelaşi răspuns pentru că înseamnă acelaşi lucru. La fel pentru „Arata x!”, Unde este x?”,”Pune mâna pe x!”, „Care este x?” copilul va da acelaşi răspuns.

Generalizarea terapeutului (a persoanei care interacţionează cu copilul) – unde primii care încep acest fel de generalizare sunt părinţii. Copilul trebuie să răspundă şi persoanelor cu care nu lucrează în mod obişnuit la itemii cunoscuţi (părinţilor, fraţilor, rudelor, altor copii, doamnei educatoare, vecinilor, vânzătorilor etc).

Când generalizăm distanţa trebuie să luăm în considerare şi distanţa dintre copil şi interlocutor, dar şi distanţa dintre copil şi stimuluii la care se referă cererea. Se va mări distanţa dintre scaune la lecţii, distanţa dintre copil şi terapeut care va sta lângă sau în spatele copilului, apoi terapeutul se îndepărtează prin la iese din cerinţele dintr-o . Pe de , copilul poate fi terapeut dar departe de stimulii ceruţi la care trebui meargă dea un răspuns corect.

Generalizarea tiparului – a modului în care se desfăşoară lecţia. Dacă lecţia s-a făcut la masă stând jos, acum se va putea face stând în picioare sau pe podea înlocuind şi masa. Dacă lecţia s-a făcut cu cel mult 3 obiecte aliniate pe masă, acum se pot aşeza mai multe obiecte nealiniate. Dacă a învăţat stimulii 2D pe imagini se poate trece la pliante, reviste şi cărţi etc

Generalizarea recompensei – se referă la faptul că recompensa se reduce astfel încât copilul să răspundă în mediul natural fără să primească recompensa primară, şi recompensa socială se reduce şi ca „volum” şi ca frecvenţă.

Generalizarea răspunsului – pentru a provoca copilul să gândească şi să dea răspunsuri noi, logice la itemi pe care i-a învăţat în lecţii. De exemplu: dacă a învăţat că mâinile sunt pentru scris – el poate da şi un astfel de răspuns: mâinile sunt pentru modelat/pictat/mâncat, etc.

Generalizarea pe teme – când se stabileşte o temă şi copilul trebuie să răspundă la cerinţe din toate programele care conţin informaţii despre acel domeniu. Este cel mai complex tip de generalizare şi poate conţine elemente din toate celelalte tipuri de generalizare.

Pentru ca generalizarea să se producă cu adevărat este necesar ca toate programele individuale învăţate să fie repetate zilnic. După generalizarea programelor individuale,se trece la generalizarea tuturor programelor.