ANCAAR

Procesul de socializare desemnează natura socială a dezvoltării umane, cu particularităţile determinate de experienţele fiecărui individ. Socializarea presupune deci, în primul rând, învăţarea, prin interacţiune cu alţii, a unor modele de conduită socială, a unor cunoştinţe comune sau a unor norme, reguli, utilizate într-o societate. Efectul nu ar trebui să fie standardizarea comportamentelor, deşi acest lucru este posibil, ci diferenţierea în funcţie de diversele forme de influenţă primite şi de capacităţile şi particularităţile individului de a prelucra aceste informaţii.

Socializarea este un process continuu, nu este un proces mărginit şi temporar, pentru că orice individ participă vrând-nevrând la viaţa socială şi trebuie să se adapteze permanent la schimbările care apar în societate, fiind tot timpul supus unor cerinţe şi provocări sociale.

Persoana cu autism face parte din societate. Nu putem s-o excludem, nu putem s-o ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să trăiască alături de semenii lui, ca parte integrantă a comunităţii.

Pentru ca o persoană cu autism să socializeze este important să beneficieze de intervenţie personalizată şi să participe la activităţi de grup. Accesul la educaţie trebuie făcut posibil pentru orice copil, pentru orice persoană cu autism, atât în familie, cât şi în grădiniţă, în şcoală, în grupuri sociale, în comunitatea locală.

Teoretic, fiecare copil trebuie să aibă şanse egale la educaţie. Practic, rămân în afara şcolilor, a grădiniţelor un număr semnificativ de copii. Aceştia, cu timpul, vor fi marginalizaţi, nemaiputând fi nicicând parte a societății.

Dacă considerăm şcoala ca principala instanţă de socializare a copilului, integrarea şcolară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanţă fundamentală în facilitatea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin formarea unor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi a unor calităţi favorabile acestui proces.

La rândul ei, relaţia dintre normalizare şi integrare este una complexă. Un punct de vedere des invocat est acela că, dacă normalizarea reprezintă scopul general, integrarea, în diversele ei forme, niveluri sau moduri constituie mijlocul de atingere a normalizării.

Programul de terapie la care este supus un copil cu autism are următoarea finalitate: atingerea normalității. Procesul de integrare socială a persoanelor cu autism este poate cel mai greu de învăţat. Capacitatea limitată de empatie duce la dificultăţi majore în relaţionarea cu cei din jur. Legile nescrise existente între oameni trebuie învăţate, transformându-le în abilităţi sociale concrete. Pentru ca regulile să poată fi însuşite, trebuie aplicate în multe şi diverse situaţii, toate explicate şi vizualizate. Orice schimbare de situaţie produce confuzie în gândirea copilului cu autism şi implicit rezistenţă din partea lui. Dar dacă continuăm să prezentăm situația respectivă în mod conştient, ignorând atitudinea de opoziţie, vom reuşi să-i fixăm regula valabilă în situaţii multiple, dar similare.

Pentru toate cele arătate mai sus, sunt necesare iniţierea, organizarea şi desfăşurarea unor ample programe şi activităţi de socializare.